Luminile rampei – partea a doua
ByImi e din ce in ce mai greu sa imi aduc aminte de anumite segmente din trecutul meu. Parca as fi un mosneag la gura sobei, povestind nepotilor aventurile trecutului. N-am soba. Si, mai nou, nici imaginile pe care le vazusem zilele trecute, nu mai sunt cu mine. Incerc sa imi aduc aminte unde am ramas cu povestea, dar nici asta nu imi sare in minte.
Stiu, doar, ca mi-au cumparat parintii chitara…
Chiar in ziua fericita, ma intorc acasa, cu chitara nou-nouta. Nici macar nu e acordata si, sincer, nici nu stiu cum se face. Dar cui ii pasa? Dau in corzile alea ca un apucat, mirat ca nu suna cum mi-as dori eu. Ca sa ma laud, ma opresc pe una din bancutele de langa terenul de fotbal al scolii. N-am cui sa ma laud, copiii ceilalti inca nu au iesit afara, la joaca, asa ca stau singur. Langa mine se aseaza un tip, mai ‘batran’decat mine. Tiganas. Ma cam sperie, doamne, sa nu-mi ia jucaria noua! Abia am tinut-o in brate, cum sa mi-o ia? Nu mi-o ia. Zambeste la mine, cu dinti albi. Auzi, tu nu esti a’ lu’ nea’ Cornel? Ba da, sunt…I-auzi, ti-a luat chitara, bravo! Ma lauda desi nici macar nu-l cunosc. Sau se bucura pentru mine. Si, stii sa canti la ea? Nu stiu, e prima zi cand… Iar zambeste. Mie imi plac oamenii care zambesc, asa… cu ochii. Parca is mai buni la suflet decat ailalti. Ia hai sa vedem, zice el. Intinde mana si ii dau chitara. S-a dus orice urma de frica. Ii dau chitara si incepe sa faca ceva cu corzile alea. Eu, numai ochi, tot.
A, nici asta nu stii, nu? Nu, de unde sa stiu… Ma, pustiule, pe mine ma cheama Cristi. Da’ mi se zice Mescamba, stau la vilele de peste drum. Nu sta cu frica, da? Nu mai stau cu frica. Sunt curios. Uite ce-i, au nu stiu note, imi zice el, mai departe. Cant dupa ureche, mai cant pe la o nunta, mai cant la orga…, deh, ca mai toti ai nostri. ‘Ai nostri’… ai LOR canta bine, imi aduc aminte de prin cartile pe care le citisem. Imi arata, pas cu pas, ce si cum. In jumatate de ora stiu sa-mi acordez chitara. Inca o jumatate si stiu cateva acorduri. Sunt in al noualea cer! E greu sa le schimb, am degetele intepenite, dar e un inceput. Si ma dor buricele degetelor… o sa treaca, imi zice Mescamba, asa e la inceput…
Ma reped in casa, fara sa-i mai multumesc. In camera mea, ma indes, ca de obicei, in spatele fotoliului si, ghemuit pe podea, incerc. O data, de doua ori, de treizeci de ori, pana se leaga ceva. Cand simt ca ma dor degetele, ma opresc. Ma uit in biblioteca si imi cad ochii pe un volum de Labis. Ai idee cum se intampla toate in asa fel incat, la final sa fii multumit? Exact asa mi s-a intamplat mie. Scap cartea din mana amortita si, cazand, ramane deschisa la o poezie din doua strofe. ‘Mama’. Citesc: ‘N-am mai trecut de mult prin sat, si-mi spune Un om, ce de pe-acasa a venit… Cum c-a-nflorit, la noi, din nou malinul Si c-ai albit, maicuta… ai albit…’ Asa de mult imi place ca incerc sa o ‘asez’ pe chitara. Sunt incantat de rezultat. Asa de incantat, incat dau buzna in camera parintilor si i-o cant mamei. Plange. Ma uit la ea, mirat si speriat, in acelasi timp. N-am mai vazut-o pe mama sa planga, pana acum. Plange, zambeste si ma strange in brate, mult. Si inteleg ca nu plange ‘de rau’. Plange ‘de bine’…
…
Peste cateva saptamani, e serbarea de sfarsit de an scolar, parca. Si cant melodia asta, pe scena Cinematografului Unirea, din Roman, in fata ututuror celor sin scoala, elevi, parinti si profesori. Imi inghit nodul, mare, adunat sub barba. Respir repede si inghit in sec. Nodul ala nu vrea sa dispara. Dar, dupa cum spune invatatoarea, la microfon, trebuie sa ies pe scena. PE SCENA! Si sa cant! EU! La noi in familie, numai tata a pasit pe scandura scenei. Pana acum, numai el a stat sub luminile rampei. Invatatoarea repeta anuntul, imi spune numele, ma prezinta si, intorcand capul spre mine, ma incurajeaza, din priviri. Hai! E momentul tau!
Urca, cu picioare de gelatina, cele trei trepte din scanduri care scartaie la fiecare atingere. Si, brusc, nu ma sunt acoperit de cei din jurul meu. Sunt singur, pe un spatiu intins. Singur, in fata duzinelor de priviri. Nu mai pot da inapoi. Si, la urma urmei, de ce nu? De ce sa nu cant? Doar desta am chitara, nu? In fata microfonului, sunt cat o furnica. Nea’ cu sunetul vine si il aseaza in pozitia corecta. Se face liniste in sala, la indemnul pasaiturilor insistente ale invatatorilor si ale profesorilor. Multimea de uniforme, camasa alba, pantalon/fusta bleumarin, se linisteste. Parca mi s-a uscat gura. Si sufletul. Si parca m-a parasit orice urma de suflet. Sunt o statuie, cu o chitara agatata de gat, cu o sfoara. Invatatoarea ma indeamna sa incep. Nu mai trebuie sa spun nimic.. si asa nu as avea ce spune. Trag aer in piept, dintr-o data. Imi fac curaj, deschid gura si…
‘n-am mai trecut de mult prin sat, si-mi spune…’
In timpul asta, din povestile pe care mi le spunea mama, imi apar in minte imagini pe care nu le-am vazut niciodata, dar pe care le-am trait, de-adevaratelea. Nu le-am putut vedea, pentru ca eram orb. Orb si legat la ochi, cu fasii albe, de pansament. Dar, in salon, intins in patul de spital, am simtit-o mereu pe mama alaturi. O mana care nu m-a parasit nici macar o secunda, de la prima incizie a bisturiului, pana la ‘hai sa vedem, sa dam pansamentele jos…’ neconvins, al doctorului.
‘… un om, ce de pe-acasa a venit…’
Cat am stat cu ochii acoperiti, am cantat. Asa imi spune mama, de fiecare data cand ma aude. Chiar si acum, dupa 30 de ani. Cand se straduia sa imi explice ce ating, ce e aia, ce e cealalta, pregatita sufleteste pentru ce era mai rau. Si eu ii dadeam inainte cu ‘asta e caciula mea si n-o dau altcuiva, la-lala-lalaaa!’ de rasuna spitalul din Iasi.
‘… cum c-a-nflorit, la noi, din nou, malinul…’
‘Uite, mama! Ce fulgi mari!’ Asta am spus, prima oara, dupa ce medicul a terminat de desfasurat pansamentele care imi acopereau ochii. Si, in linistea care se lasase in salon, s-a auzit oftatul de usurare pe care nu pot sa-l uit, pentru ca nu l-am sesizat. Dar imi amintesc clar, de parca ar fi fost ieri, ochii mamei si mana care s-a inclestat pe bratul meu, doar o fractiune de secunda.
‘… si c-ai albit, maicuta… ai albit…’
Termin de cantat melodia asta, pe scena cinematografului. Prima mea iesire in public. Nodul s-a dus si ma bucur, cred, ca sunt aproape de final. Abia astept sa cobor de acolo! In sala, cei care ma cunosc, se apropie de parintii mei si ii felicita. Bravo! Sa va traiasca! Frumos mai canta baiatul! Ai mei au inimile cat painile de 5 lei. Alea rotunde si mari… si calde… Mama are, iar, ochii umezi. Si in zambetul ei vad rasplata pentru milioanele de momente in care ne-a pus la munca imaginatia, ascultand clasicii, la batranul nostru pickup Atlantic… Si florile de malin, cazand, ca niste fulgi imensi, o ninsoare care o sa ne lege, unul de celalalt, vesnic…
…
Peste 30 de ani, rememorand ziua aceea, ma apuca o stare de fugit in lume. Sincer iti spun!
© 2011, C. Foghel. Toate drepturile rezervate. Adica nu da cu copy/paste, ca nu-i moral, nici legal. Pe bune!
Am lucrat in presa, multi ani. Apoi, impreuna cu prietenii, in advertising. Am editat un saptamanal si am facut reviste de benzi desenate. Cant, compun, scriu. Mai nou, mazgalesc hartia, si ma laud ca pictez. In blogosfera sunt din 2007 si plecat din tara sunt din 2010.
Multumesc pentru vizita, daca iti place ce vezi, adauga-ma si aici:
De stiut, stiam in mare povestea asta, dar povestita aici, in scris, suna fenomenal. Timpul acordeaza corzile sufletului, dandu-le vibratii greu de descris in cuvinte, Dar tie ti-a iesit, pur si simplu.
Sa iti traiasca dragii…
Sonia, tu ai un avantaj fata de cei care citesc blogul asta. Ma cunosti mai bine decat multi dintre ei :) Iti multumesc pentru aprecieri.
Nu ai pentru ce. Eu iti multumesc pentru acest avantaj….
[...] 561 oriDespre sfaturi. Stai asa, ce-ai spus? -Citit de 517 oriSrsly, nu mai scrie! -Citit de 476 oriLuminile rampei – partea a doua -Citit de 475 ori Ciripesc (twitter, care [...]